In momentul in care am vizitat Luxemburg-ul, oras in care se vorbeste franceza, ma aflam in turul Benelux-ului. Am mers in orase ca Anvers, Rotterdam, Haga sau Amsterdam. Ce urma sa mi se intample in Luxemburg nu putea fi prezis.
Orasul era pe lista mea deoarece aveam o dorinta. Sa vad toate tarile Uniunii Europene. Zis si facut. M-am urcat la Amsterdam intr-un autocar „Ouibus” cu destinatia Luxemburg. Soferul semana foarte mult cu Bob Marley. Chiar si muzica pe care el o asculta era in ton cu infatisarea sa. La momentul scrierii acestui articol, mai am de vazut Malta. Sambata voi fi la Valletta.
Revenind la povestea noastra, va pot spune ca drumul a durat aproximativ 7 ore, cu opriri in Anvers si Bruxelles. M-am bucurat de traseu. Dupa Charleroi, peisajul a inceput sa se schimbe deoarece ne apropiam de Ardeni, o zona de podis acoperita cu foioase si conifere. Este zona mai putin populata a Belgiei, care apartine de regiunea Valonia.
Am coborat in Luxemburg unde era cam frig (Bestia din Est s-a intors!). Voiam sa dau cateva ture prin oras si sa fac poze. Aici se afla printre altele Curtea de Justitie a Uniunii Europene si Curtea Europeana de Conturi. Conform Fondului Monetar International, in 2017, venitul cel mai mare pe cap de locuitor la nivel mondial era in Luxemburg. Ma aflam, probabil, in cel mai instarit oras din lume.
Aici regasim un centru istoric cu 2 piete mari. Sunt restaurante, fast food-uri, magazine de firma, etc. Una dintre bisericile locale se numeste Notre-Dame. Orasul este traversat de raul Alzette care, prin cursul sau sinuos, creaza un peisaj spectaculos.
Am stat cateva ore in oras. La plecare, trebuia sa astept autobuzul Flibco. Urma sa ma duca la aeroport.
Ce n’est pas possible
Autobuzul vine. Soferul imi face semn la inceput ca nu este mijlocul de transport de care eu aveam nevoie. De unde stia el ce voiam eu sa fac deoarece nici macar nu a deschis usa. Pana la urma deschide usa, iar eu ii arat biletul. Imi spune ca da, acesta este autobuzul spre aeroportul Charleroi, lucru pe care-l cunosteam deja pentru ca am vazut inscriptia. Dar el nu a vrut sa ma creada, cel putin la inceput. Ii arat biletul. El ma pofteste sa iau loc. Pana sa ma asez eu, striga la mine intr-o franceza cu accent afro-magrebian si imi spune ca tichetul nu e valabil. Eu intreb, cum nu e valabil deoarece l-am cumparat online. Imi spune ca sistemul nu reuseste sa identifice biletul si ca e nevoit sa ma dea jos: „Monsieur, je ne sais pas!” (Nu stiu!). Eu ii spun: „Ce n’est pas possible! J’ai achete le ticket online!” (Nu e posibil asa ceva! Am cumparat biletul online!). El continua: „Monsieur, descendez. Le billet est annule!” (Domnule, coborati! Biletul e anulat!).
Monsieur, je suis desole!
Nervos, nu stiam ce sa fac. Eu am cumparat biletul; aveam si numar pentru acesta. Soferul imi spune ca trebuie sa sun la call-center ca sa rezolv. Nu mai aveam nici bani, asa ca, eram intr-o situatie critica, pot spune. S-a gandit el ca ar fi un lucru bun sa se uite pe o lista cu numele pasagerilor pe care o avea in acel sistem. Ce sa vezi, in lista aparea numele meu. Asa ca, soferul ma pofteste in autobuz si imi zice: „Monsieur, je suis desole! I am sorry my friend!” (Imi pare rau!). Eu ii raspund: „C’est ok!” (E ok!). Trebuie specificat ca ne-am inteles in prima faza deoarece era o franceza elementara. Eu insa nu vorbesc aceasta limba atat de bine. Stiu cateva cuvinte si propozitii, suficient cat sa ma inteleg cu oamenii. Ma mai ajut si de limbajul non-verbal. Totusi, franceza mea era mai buna decat engleza lui. De asemenea, avea un accent puternic. Mai greu de inteles. In fine, eram fericit ca am putut urca. Ce a urmat insa, a fost de-a dreptul spectaculos.
La urmatoarea statie, o autogara din afara orasului, ne intalnim cu un alt sofer. Acesta dorea sa afle daca exista un alt autobuz mai tarziu care merge la aeroportul din Charleroi deoarece avea un grup de turisti care venea de la Frankfurt. Acestia trebuiau transferati din autocarul de Frankfurt in alt autobuz de Charleroi, chiar in Luxemburg. Am aflat ca cei doi erau colegi. Ce m-a mirat pe mine era ca ei nu aveau programul tuturor curselor de la Flibco, firma de transport unde lucrau acestia.
Non, je n’ai pas internet!
Soferul autocarului meu stia numai franceza, iar cel ce astepta pasagerii din Frankfurt, Germania, stia doar germana. Au incercat ei sa se inteleaga, au gesticulat, au scris pe o foaie ore, cifre, litere. Un lucru era sigur. Nu reuseau sa comunice unul cu altul. Am observat in vorbirea soferului cu pasagerii din Germania un accent est european, cumva asemanator cu al nostru. Zic, hai sa intreb in romana, poate o fi de la noi. „Nu va suparati, sunteti roman?”. „Da, fratele meu! Sunt roman, imi raspunde el.” „Haideti ca vin sa va ajut, raspund eu. Am sa incerc sa comunic cu dumnealui, soferul belgian, in franceza mea care este minimala. Ce doriti sa aflati?” Imi spune povestea de mai sus cu pasagerii din Germania care trebuiau sa ia un autobuz spre Charleroi. Ii spun soferului belgian intr-o franceza aproximativa: „Le bus, a quelle heures depart dans Luxemburg et arrive a Charleroi?” (La ce ore pleaca autobuzul din Luxemburg si cand ajunge in Charleroi?). El raspunde ca nu stie exact. Am ramas surprins. Ii intreb: „Internet dans votre portable? Je veux regardez le programmer de bus.” (L-am intrebat daca avea internet pe telefon deoarece voiam sa vad programul autobuzului Luxemburg-Charleroi Airport pe site-ul lor). El imi raspunde: „Non, je n’ai pas internet!”. Internet n-avea pe telefon, programul nu il avea in acel sistem care mergea aproximativ. Ce facem noi acum?
What do you need?
Din autocar aud un: „What do you need?” (De ce ai nevoie?). Era celalalt pasager din autobuzul nostru. Stia engleza. El era deja urcat in momentul in care eu am avut problema cu biletul. De altfel, singurul pasager. Si-a dat seama ca stiam engleza. El cunostea engleza si franceza, insa nu s-a oferit pana atunci sa ma ajute nici pe mine, nici pe cei doi soferi care incercau sa se inteleaga. In fine, nu mai conta acum. Il rog sa se uite pe telefon de orarul Flibco pe ruta Luxemburg-Charleroi (telefonul meu era descarcat). Aflu ce doreau soferii. II spun soferului roman: „Uitati, autobuzul vine la 4 dimineata. Asteptati aici cu pasagerii”. Autocarul de Frankfurt venea la 2:30. Trebuiau sa stea inca o ora si 30 de minute. Soferul roman spune ca e ok. Ii comunic si soferului belgian: „Le bus depart a quatre heures et cinq minutes” (Autobuzul pleaca la 4 si 5 minute). Mai sus, am incercat sa reproduc exact felul in care eu am vorbit franceza.
La final, soferul belgian imi multumeste, romanul la fel. Eu ii multumesc tipului ce vorbea engleza-franceza pentru ca ne-a ajutat cu mersul autobuzului. Apoi, il intreb pe tipul de la noi din tara: „De unde sunteti? Din Ardeal? Aveti accent.” El imi raspunde ca este din Cluj. Va dati seama cat am ras apoi in drum spre Charleroi de cele intamplate. Minute in sir. De asemenea, care erau sansele ca fix in acea statie un roman sa aiba nevoie de o informatie, iar altul, adica eu, sa fiu fix in autobuz. Dumnezeu stie.
C’est un spectacle!
A fost un spectacol total. Domnule, ce seara! „C’est un spectacle!”. Asta i-am zis si belgianului. Acesta a aprobat spusele mele: „Oui, monsieur!”
In incheiere, vreau sa spun ca franceza aproximativa pe care eu am reusit sa o invat in scoala m-a ajutat in aceasta seara, dar i-a ajutat si pe altii. Asa ca, vreau sa multumesc tuturor profesorilor mei din liceu si scoala generala pentru ca au reusit cumva sa imi „bage in cap” cateva cuvinte din aceasta limba straina cu care eu sunt certat. Poate, pe viitor, va exista o impacare, iar eu voi reusi sa aprofundez cunostintele mele in ceea ce priveste limba lui Voltaire.
Va las cu cateva fotografii din Luxemburg. Pana la urmatoarea poveste, nu uitati: Calatoria este o poveste frumoasa. Traieste-o!
Colectionarul de Orase 